Cum am explorat Marocul cu AIESEC

Ce presupune experiența Volunteer Abroad in the Global Volunteer Programme?
Voluntariatul într-o țară străină, prin intermediul celor de la AIESEC, presupune o aventură ce se desfășoară între 6 săptămâni și 18 luni, într-o cultură diferită, cu obiceiuri distincte, în care înveți să îți mulezi stilul de viață pe cel al oamenilor locului, înveți să coabitezi într-un mediu nou, să negociezi și să îți gestionezi resursele. Faci voluntariat și călătorești, experimentezi, alergi, te zbați, râzi, îți faci prieteni, care devin familie, îți creezi amintiri și crești. Înveți, învățându-i pe alții. Voluntariatul într-o țară străină te scoate din viața ta așezată, rutinieră, unde ineditul nu se întâmplă prea des, și te aruncă într-un univers despre care nu te-ai fi gândit că există sau, cel puțin, că este atât de diferit de al tău, unde trebuie să te descurci, să faci lucruri noi, aflând despre tine că poți să rezolvi orice situație și să înfrunți orice impediment.

Când te-ai hotărât să pleci și de ce?
La începutul lunii martie a anului 2016, am aflat de proiectele internaționale ale celor de la AIESEC, prin intermediul unei prietene implicate in asociație. De la un click la altul, am descoperit ce scop au acestea și m-am înscris. Totul a fost spontan. Voiam să trăiesc o experiență într-un mediu internațional, să învăț, să mă bucur de o călătorie care să îmi fie utilă și din perspectivă profesională. The Global Volunteer Programme a fost modalitatea ideală de a lua contact cu mediul în care mi-ar plăcea să îmi proiectez viața. Zis și făcut.

În ce a constat procedura de selecţie?
M-am înscris pe platforma celor de la AIESEC. Am fost contactată telefonic de un membru AIESEC Iaşi, a urmat un interviu susţinut la sediul AIESEC, în limbile română şi engleză, în care am fost pusă ipotetic într-o sumedenie de situaţii dificile, care necesitau soluţionare imediată. Am fost întrebată în diferite forme de ce îmi doresc să plec, ce înseamnă voluntariatul pentru mine şi dacă mă simt capabilă să petrec 6 săptămâni departe de casă, într-un mediu cu totul diferit, cu oameni din diverse colţuri ale lumii. Odată cu răspunsul pozitiv dat de AIESEC Iaşi, am ales ţara în care urma să plec şi proiectele de care eram interesată. Am fost intervievată de un membru AIESEC Maroc, am trecut cu brio şi de acest pas, iar de acolo, totul a decurs firesc. Aveam să trăiesc cea mai frumoasă experienţă a vieţii mele, de până acum.

Am nevoie de viză pentru Maroc?
Nu este nevoie de viză pentru Maroc, însă îţi este aplicată o ştampilă pe paşaport, la intrarea în ţară. Paşaportul trebuie să fie valabil cel puţin 90 de zile, perioada de şedere admisă fiind de 90 de zile, însă poate fi prelungită pe baza unei motivaţii concludente.

Cu cine ţin legătura şi cine mă aşteaptă acolo?
În urma răspunsului pozitiv oferit de organizaţia gazdă, eşti pe mâini bune. Toate detaliile legate de parcursul călătoriei, obiectivele acesteia, lucrurile pe care trebuie să le ai musai în bagaj şi toate chestioarele pe care trebuie să le ştii, pentru a te organiza eficient, îţi sunt transmise de către coordonatorii proiectului, prin e-mail. Eu am fost aşteptată la aeroport chiar de preşedintele AIESEC Rabat, nu aveam idee de acest lucru când l-am întâlnit, ba chiar m-am speriat, căci el era un dulap, iar eu o panseluţă obosită în bătaia vântului african. S-a dovedit a fi un om extraordinar şi mi-a oferit tot ajutorul de care am avut nevoie pe durata călătoriei şi, ca să-l laud, acum e chiar preşedinte AIESEC Maroc. Un om fain tare!

Am nevoie de asigurare medicală de călătorie?
Da, ai! Da, ai! DA, AI NEVOIE! Nu neglija partea aceasta! M-am simţit destul de rău în repetate rânduri, nu am ajuns mai departe de farmacie, însă, dacă nu îmi reveneam, eram pregătită să merg la spital. Deci, da!

Pe cine contactez dacă mi se întâmplă ceva?
În cazul pierderii sau furtului documentelor, trebuie sesizate biroul local de poliţie şi Ambasada României la Rabat. Părăsirea Marocului nu se poate face fără declaraţia de pierdere sau furt a paşaportului, înregistrată la autorităţile locale. Pentru celelalte situaţii dificile, care intervin pe parcursul proiectului, cei sesizaţi sunt coordonatorii de proiect şi, în ultimă instanţă, membrii grupului local AIESEC Maroc, de care aparţii în acel moment, sau cei din România.

Nu ţi-a fost frică să pleci singură?
Nu mi-a fost deloc frică să plec singură, aş pleca în orice clipă singură, în orice colţ al lumii, chiar dacă nu m-aş descurca, rezolv cumva orice chestioara ce se iveşte. Frica de a pleca, de a zbura pe distanţe lungi, de a merge într-un loc străin, departe de ai mei, nu a existat niciun moment înainte de călătorie. Am trecut prin situaţii în care mi-a fost frică acolo, însă este firesc să te loveşti de lucruri care să te sperie. Ce farmec ar mai avea totul fără mici dificultăţi?

Cu ce aşteptări ai plecat în Maroc?
Nu am plecat cu nicio aşteptare legată de această ţară, de locurile ce urma să le văd, de oamenii şi de condiţiile lor de trai sau de cultura acesteia. Ştiam că este o ţară islamică, unde lucrurile nu funcţionează prea bine, însă nu voiam să aflu niciun detaliu precis. Singurele amănunte pe care le-am căutat despre Maroc au fost doar pentru a le oferi părinţilor mei câteva informaţii care să îi liniştească şi care să mă ajute la formalităţile ce trebuiau îndeplinite.
Aşteptările pe care le-am avut s-au proiectat doar asupra mea, voiam să schimb ceva la mine, să judec mai puţin, să înţeleg mai mult, să explorez şi, în acelaşi timp, să mă cunosc mai bine, să îmi fac mai puţine griji, să trăiesc mai împăcată cu mine însămi, să ajut, să inspir oameni şi să mă las inspirată de ei. Lucruri care mi-au reuşit.

Cât timp ai petrecut în Maroc?
Am stat 7 săptămâni în Maroc, dintre care 6 au fost dedicate proiectului.

Cum sunt oamenii Marocului?
Oamenii sunt expresivi, totalmente expresivi, se ceartă, cântă, discută, râd cu volubilitate şi îşi folosesc viclenia cu aceeaşi măsură cu care le fac pe celelalte. Nu trăiesc uşor, mulţi dintre ei nu vor afla niciodată cum este să fii sigur de ce îţi aduce ziua de mâine, însă expansiunea de care dau dovadă e molipsitoare. Mulţi dintre noi tindem să acutizăm problemele pe care le avem, să ne concentrăm doar asupra lucrurilor care ne lipsesc. Ei sunt cu totul altfel, fac din fiecare zi pe care o trăiesc o bucurie a spiritului, se zbat ca să supravieţuiască, cu tot ce au şi ce nu au. Nu doresc să generalizez, însă, din ce mi-a fost dat să văd, ei nu ştiu ce înseamnă renunţarea, însingurarea, depresia, angoasa. Trăiesc şi o fac cel mai bine cu putinţă.

În ce limbă ai vorbit?
Am vorbit engleză cu ceilalţi voluntari, foarte puţină franceză, cu localnicii, şi mult mai puţină spaniolă, tot cu localnicii, în nord.

Cât de bine trebuie să cunosc engleză sau franceză?
Acestea sunt cele mai uzitate limbi de circulaţie internaţională, însă nu o să răspund la această întrebare punctual, pentru că vreau îţi zic despre mine, poate simţim la fel. Ha, ha! Engleză vorbesc foarte bine, pentru că, din fericire, gândesc în engleză şi este o bucurie, deoarece nu mă poticnesc atunci când trebuie să soluţionez o chestiune, problemele intervin când am emoţii sau trebuie să vorbesc în public. În scris, nu mă descurc la fel de bine, însă acest lucru nu a reprezentat şi nu reprezintă un impediment. Exerciţiul şi corectura nu pleacă nicăieri şi aşa le rezolv pe toate. Când vine vorba de franceză, deşi o iubesc mai mult, din nou, lipsa de exerciţiu mă transformă într-un om extrem de timorat şi durează câteva secunde bune să traduc în minte fraze din limba română, deşi, dacă mă scuturi bine, chiar mă descurc şi la franceză. Tot ce contează este să încerci! Vorbeşte şi nu te mai subestima! Cât de puţin ştii, cum ştii, vorbeşte! Tuturor ne scapă câte-o bâlbă. Vorbeşte înainte să pleci, singur prin casă, audiază TedTalks şi urmăreşte subtitrările în engleză, filme şi seriale sunt destule, pune-i pe prietenii tăi mai pricepuţi să-ţi vorbească la telefon în engleză. Nu trebuie să te îngrijorezi că nu vei trece de interviuri şi nu mai fi speriat că nu te descurci şi tu eşti singurul om care nu se descurcă! Te descurci, parol! Mai ales atunci când trebuie să mănânci sau te pierzi pe undeva.

Cum trebuie să te îmbraci în Maroc?
Ideal este să eviţi a atrage atenţia. Marocanii nu sunt foarte îngăduitori cu pielea dezgolită. Pantalonii din in, rochiile lungi, tricourile, cămăşile, şalurile vaporoase, fustele lungi şi orice articol vestimentar care nu bagă degetele în ochii privitorilor sunt recomandate. Eu nu am ţinut cont de toate acestea, deşi am avut haine din registrul menţionat. Nu m-au interesat foarte mult privirile dezaprobatoare sau mustrările verbale. Îmi place să mă îmbrac cum simt şi nu tolerez constrângerile, însă în situaţiile realmente importante, în care trebuia să vizităm diverse obiective, am adoptat ţinute adecvate. Nu este obligatoriu să va acoperiţi capul, eu am făcut-o doar pentru că soarele din Marrakech îmi dădea de gândit. Deşi tolerez foarte bine căldura şi nu îmi amintesc să fi trecut prin vreo insolaţie, când eşti sub aproape 40 °C , te gândeşti că ţi se poate întâmpla şi ţie.

Ai avut experienţe neplăcute?
Da, am avut experienţe neplăcute cu localnici, cu oameni din AIESEC, cu unii dintre internaţionali. Experienţele neplăcute nu vor exista decât atunci când eşti un om pasiv şi treci cu vederea orice lucru care te deranjează şi îţi cauzează disconfort. Nu este cazul meu. Nu trebuie să simţi că faci ceva eronat, atunci când soliciţi ce ţi se cuvine. Faptul că ajungi să porţi discuţii care degenerează nu determină o apetenţă pentru situaţiile conflictuale. Unii oameni reacţionează doar la augumentarea tonului vocii, nu ai cum să rezolvi situaţiile cu aceştia într-o manieră calmă. Discuţiile, chiar şi mai aprinse, sunt sănătoase, atâta vreme cât nu sunt triviale şi te ajută să îţi soluţionezi problemele. Pe mine m-au ajutat. Oriunde ai fi în lume, dacă eşti pe cont propriu şi nu numai, tu eşti cel mai important om. Rezolvă-ţi problemele, chiar dacă acest lucru presupune să fii sarcastic sau să iei de guler nişte persoane. Nu exagera şi păstrează-ţi verticalitatea.

De ce trebuie să te fereşti în Maroc?
În Maroc trebuie să te fereşti de hoţi, acest lucru îl faci apărându-ţi cu grijă obiectele. Trebuie să eviţi amabil vânzătorii ambulanţi, de la care nu vrei să cumperi. Trebuie să eviţi a scoate bani din buzunar, înainte de a întreba preţul produsului, multe dintre produse nu au preţurile afişate. Trebuie să te fereşti de oamenii care îţi sar în ajutor din neant, pentru că vor bani pentru orice mică informaţie oferită. Sunt convinsă că te poţi descurca şi fără să le dai lor nişte mărunţiş. Fereşte-te sau nu te feri, după cum ţi-e firea, de vânzătorii de haşiş, sunt foarte mulţi, insistenţi, aleargă după tine, reduc preţul, îţi fac oferte de nerefuzat, şi-ar vinde şi soacrele la pachet. Fereşte-te de vânzătorii ambulanţi care vând mâncare ce a stat în soare. Încearcă să te fereşti să fii atins de necunoscuţi sau să priveşti atent către oamenii care te caută cu privirea, aceasta este o altă discuţie, însă merită să ţii cont şi de astfel de lucruri.

Este periculos Marocul?
Mi-a fost frică ceva vreme, după ce m-am întors din Maroc, să ies singură seara, să cobor la magazinul de la parterul blocului, să mă plimb singură prin oraş, să mă întorc seara de la cursuri, să dorm singură în casă şi altele asemenea. Mi-a fost frică pentru că mi s-a întâmplat să fiu urmărită în drum spre casă, în Rabat, iar zona în care stăteam nu era extrem de sigură. Mi s-a întâmplat să mă mai pierd, în Tangier, şi, la un moment dat, am dezvoltat un soi de teamă faţă de orice străin ce se apropia de mine, pentru că aveam impresia că oricine vrea ceva de la mine. Pentru că sunt un om ceva mai singuratic, preferam să ies seara, după ce se termina ziua plină cu omuleţii mei, şi să mă bucur de apus, în linişte, pe malul oceanului, în astfel de momente întotdeauna se ivesc diverşi care să încerce a conversa simpatic cu tine, să îţi ceară numărul de telefon, să îţi propună să îi vizitezi şi alte chestioare ce le trec prin cap. Tot ce trebuie să faci este să fii amabil şi rezervat, deşi ai ieşit singur şi vrei să fii singur şi nu ai chef să socializezi sau să te căsătoreşti, planurile tale nu converg întotdeauna cu ale celorlalţi.

Ce proiecte desfăşoară AIESEC Maroc?
AIESEC Maroc desfăşoară proiecte educaţionale şi culturale. Proiectele culturale sunt axate pe călătorii, conferinţe, dezbateri, articole în limba engleză, publicitate, în linii mari, tot ce ţine de zona promovării intense a ţării şi a culturii marocane, iar cele educaţionale presupun cursuri de limba engleză, pentru copii, desfăşurate în şcoli sau în diferite centre, în funcţie de parteneriatele încheiate de grupul local. Dacă ţi-ai ales un proiect şi nu eşti încântat de acesta, nu trebuie să te sperii, îl poţi schimba oricând şi te poţi alătura unui alt grup. În gaşca mea de internaţionali s-a creat un melanj de oameni care au plecat de la un proiect la altul, n-a fost nicio problemă.

În ce oraşe îmi sugerezi să îmi aleg un proiect?
Îţi recomand să alegi un oraş mare, fie Rabat, Casablanca, Marrakech, Fes, Tangier. În orice caz, trebuie să ştii că toată călătoria va fi supervizată de două grupuri locale. Eu am ales un proiect coordonat de AIESEC Rabat şi Ifrane, primele trei săptămâni le-am petrecut alături de grupul local din Rabat, iar următoarele trei săptămâni, alături de cei din Ifrane. De cei din Ifrane am fost uşor dezamăgită, nu i-am menţionat şi nu îi recomand. Sunt câţiva oameni deosebiţi şi în acel grup local, care şi-au dat tot interesul ca lucrurile să funcţioneze bine şi să ne bucurăm de experienţe de neuitat, însă maniera în care alţi câţiva au gestionat unele situaţii delicate a fost totalmente lipsită de profesionalism, încât nu îi pot recomanda.

Cât costă un astfel de program de voluntariat în Maroc?
Aceasta este prima întrebare ce-mi este adresată de către toţi cei care îşi doresc să plece. Investiţia este suportată integral de către tine. Costurile proiectului, paşaportul, biletul de avion, asigurarea medicală, mâncarea, cazarea, călătoriile şi alte distracţii, toate sunt suportate de tine. Am fost întrebată dacă poţi trăi cu 2-3 euro pe zi acolo. Nu am pus niciodată pe hârtie fiecare bănuţ pe care l-am cheltuit într-o singură zi, dar erau şi zile în care poate nu cheltuiam mai mult de 5 euro. Sunt un om destul de zgârcit, un prieten obişnuieşte să îmi spună ”chitroşenie” şi, pe bună dreptate, nu arunc niciodată cu bani pe obiecte pe care le consider inutile, inclusiv în călătorii. Aşa că, atunci când crezi că poţi împărţi cheltuiala unei farfurii de couscous, a unei pâini, a unui taxi, a unui pachet de ţigări sau a tot ce poate fi împărţit, fă-o! Este spre binele bugetului tău.

Ţi s-a părut că cei din AIESEC Maroc au încercat să profite financiar de voluntari?
Din punctul meu de vedere, cei din AIESEC Maroc nu au avut niciun moment intenţia de a obţine beneficii pecuniare prin intermediul voluntarilor. Semnezi un contract, ştii ce semnezi, lucrurile se discută de când porneşti la drum, iar asta nu se întâmplă atunci când te urci în avion. Am menţionat şi anterior, orice detaliu îl primeşti pe e-mail de la organizaţia gazdă. Astfel, îţi faci un plan în privinţa sumei pe care trebuie să o ai la tine, îţi organizezi bugetul. Nu am simţit niciun moment că cineva ar vrea să profite cumva de pe urma noastră, iar eu simt orice când vine vorba de bani. Haha!

Rişti să te îmbolnăveşti în Maroc?
Călătorind prin ţară, cu siguranţă te îmbolnăveşti. Fiecare dintre voluntari a răcit. Mă lăudam tuturor că sistemul meu imunitar este fantastic şi imbatabil, până când nu mai eram în stare să mă mişc. Temperaturile variază enorm de la o zona la alta. Noaptea, în Ifrane, este destul de frig, iar în Marrakech, abia poţi să respiri, din cauza căldurii. Un alt risc îl reprezintă mâncarea, fie nu este gătită corespunzător, fie este alterată.

Ce trebuie să am neapărat la mine pentru a evita un astfel de risc?
Gel dezinfectant, plasturi, analgezice şi alte pilule pentru diverse suferinţe pe care ştii că le poţi dezvolta, pentru a nu fi nevoit să cumperi de acolo, mai ales când eşti într-un loc îndepărtat de o farmacie. Nu ştiu să existe vreo soluţie miraculoasă împotriva bolilor de tipul acesta, în afara atenţiei şi a igienei

Ce ai mâncat în Maroc?
Couscous, tajine, kefta, orez, paste, pizza, pui, peşte, fructe, lapte şi iaurturi. Mâncarea lor nu îmi place. Ştiu, acesta este momentul în care toţi iubitorii artei culinare marocane vor profera injurii către mine. Nu ai cum să spui că nu îţi place mâncarea din Maroc. Ei, bine, da, ai cum să o spui, dacă realmente nu îţi place! Am slăbit 7-8 kilograme şi m-am bucurat. Nu s-a întâmplat pentru că m-am abţinut cu dificultate de la mâncare, ci pentru că erau zile în care mâncam doar piersici, beam apă şi ceai, pentru că nu îmi era poftă de nimic de-al lor. Am mâncat şi la McDonald’s, destul de scump şi nu foarte delicios, dar recunosc că visam la fripturi bine gătite, ciorbe şi festinuri româneşti.

Cu cine s-a desfăşurat proiectul?
Întregul proiect s-a desfăşurat alături de voluntari din diverse colţuri ale lumii. În proiectul meu au fost tineri din Turcia, Georgia, Egipt, Tunisia, Algeria, Bahrain, Japonia, India, Anglia şi China, coordonaţi de voluntarii AIESEC ai grupurilor locale de care am aparţinut, Rabat, respectiv Ifrane.

Cum ai descrie experienţa ta?
Am trăit cele mai fericite zile ale vieţii mele, cele mai pline momente, încărcate de bucurie şi emoţie. Cuvintele-mi sunt prea puţine să redau tot ceea ce a fost şi ce am simţit alături de oameni cu adevărat buni şi generoşi. Am trecut împreună printr-o groază de situaţii, am avut grijă unii de ceilalţi când am fost bolnavi, am gătit, am râs, ne-am certat, am împărţit lucruri, am plâns când a trebuit să ne despărţim. Am învăţat unii de la ceilalţi, căci noi nu am descoperit doar Marocul, ci ne-am descoperit reciproc, aflând despre cultura şi ţara fiecăruia lucruri pe care nu le afli din media. Cu cei mai apropiaţi de sufletul meu vorbesc aproape în fiecare zi. Ne facem planuri de călătorie şi visăm la zilele în care ne vom revedea. Sunt oameni pe care îi iubesc, iar eu nu iubesc foarte mulţi oameni. Oameni pe care abia aştept să îi privesc în ochi, să îi îmbrăţişez, să ne bucurăm împreună din nou. Astăzi, una dintre fetele din Tunisia a terminat facultatea, ne-am bucurat pentru fericirea ei şi i-am transmis gândurile noastre bune. Nu, nu vei fi doar un om într-un proiect, vei fi un om ce va avea o familie, un om ce va descoperi alţi oameni, alte culturi, alte stiluri de viaţă, ce va învăţa să judece mai puţin, să depăşească prejudecăţile, să fie curios, să descopere, să trăiască mai frumos şi mai simplu. Experienţa este despre tine şi despre ce devii prin intermediul ei şi, da, face toţi banii.

Ţi-ar plăcea să mai pleci prin intermediul AIESEC?
Aş pleca oricând! Mi-aş înghesui viaţa într-o valiză şi aş lua-o din loc în orice moment, către o altă ţară agitată, cu neajunsuri, cu locuri minunate ce mă aşteaptă să le explorez, cu oameni buni şi mai puţin buni. Dacă aş avea banii, aş pleca fără să mă gândesc. Aş pleca, pentru că ce pot trăi şi simţi acum, nu voi mai trăi la fel vreodată. Să dormi sub cerul Saharei, să înoţi în ocean, să te arunci de pe stânci, să explorezi, să descoperi, să povesteşti, să împarţi apa în deşert cu oamenii tăi, să-ţi speli adidaşii în ocean, să-ţi drămuieşti banii, să atingi soarele de pe cămila ta, fiecare dintre acestea se simte altfel odată cu trecerea timpului şi ştiu că niciodată, dacă le-aş mai face, nu se vor mai simţi la fel.

De ce o astfel de călătorie?
Este incredibil de simplu să pleci într-o vacanţă, să îţi împachetezi costumul de baie, fardurile, sandalele şi toate ale tale şi să pleci într-o vacanţă, iar după vreo două săptămâni să te întorci la firescul existenţei şi să îţi continui viaţa. Însă experienţa unei astfel de călătorii nu-ţi dă voie să te întorci acelaşi, nu ai cum vii la fel şi să iei viaţa de unde ai lăsat-o şi poate nu vei simţi dintr-odată că s-a mai schimbat ceva la tine, căci nici nu ai cum, însă vei vedea lucrurile cu alţi ochi de-a lungul timpului şi vei sesiza că nu mai cheltuieşti pe nimicuri, că îţi chibzuiesti mai mult hotărârile, oamenii cu care te însoţeşti, alegerile în viaţă, planurile, constaţi că ai descoperit să negociezi şi că merită să îţi exersezi aptitudinea, că ai învăţat să povesteşti şi că sunt câţiva oameni pe care îi inspiri cu poveştile tale, cu istorisirile aventurilor tale, cu pasiunea ta. Vei vedea că te-ai întărit, că nu te mai deranjează toate zădărniciile, că ştii să spui ce vrei şi cum vrei, vei vedea că eşti capabil să faci lucruri pe care nu credeai că le poţi face, sunt multe lucruri pe care vei descoperi că le poţi realiza. Nici nu te-ai fi gândit cine poţi deveni înainte să pleci.

14

Doua saptamani pline ma leaga astazi de Maroc. Ne intelegem atat de bine si ne-am imprietenit destul de repede, dar nu va ganditi ca e vreun fel de compromis, e vorba doar despre puterea de a intelege, despre toleranta, rabdare si-un ocean, cat Atlanticul de mare, de curiozitate.

Oamenii Marocului sunt expresivi: se cearta, canta, discuta, rad cu volubilitate si isi folosesc viclenia cu aceeasi masura cu care le fac pe celelalte. Trebuie doar sa pricepi ca stilul de viata al multora dintre ei implica o incercare permanenta de a trai cu ce au, cu ce nu au si cu ce pot obtine cat mai simplu. Acum cateva zile, mi-a fost dat sa vad un moment care m-a surprins, nu pentru ca in Romania nu ar fi oameni saraci, care recurg la gesturi disperate, ci pentru ca nu mai vazusem nicidata o astfel de imagine. Un om simplu isi scosese pe trotuar cateva bunuri personale: un ceas, o pereche de pantofi, pantaloni si alte cateva obiecte, toate erau asezate atent pe o patura. Se citea pe chipul lui nevoia disperata de bani, tristetea si dezamagirea de a recurge la acest mijloc de supravietuire. Multi dintre ei stau cat e ziua de lunga in soare vanzand tot felul de maruntisuri, vechituri, mancare, carti, ierburi aromate, dar la fel de multi fura si profita de naivitatea turistilor sau a celor de buna-credinta.

Rabatul nu-l stiu ca-n palma, dar mi-e atat de drag si presimt ca imi va fi greu tare cand va trebui sa ne despartim. L-am explorat, am obosit, am luat-o de la capat si recunosc ca n-as fi crezut ca nu ma pot satura de stradutele aglomerate si zgomotoase, de traficul infernal si de ocean. Mici oaze de liniste, istorie, cultura, arta, modernism si autenticitate, islam, ceai de menta si tajine, toate fac din Rabat un oras care sa merite a fi inteles si descoperit.

Marocul meu iubit, bine te-am gasit! 🙂

Mătușa Julia și al ei condeier

IMAG0881-01

Teatre radiofonice la kilogram, povestioare încâlcite, scenarii aruncate la gunoi, inimi mototolite de dragoste, familii întortocheate, îmbrățișări date pe ascuns, săruturi și drumuri lungi, mătuși și condeieri, pasiune și o iubire de câteva mii de soli și vreo trei sute și ceva de pagini.

Era o dimineață de sâmbătă liniștită pentru doctorul Alberto Quinteros, Lima se scălda în soarele primăverii și, în afara vreunei complicații neprevăzute la una dintre pacientele sale, avea să fie o zi într-adevăr reușită, căci urma să se căsătorească Elianita, fiica fratelui său, Roberto. A cerut micul dejun, și-a savurat sucul de papaya, pâinea prăjită cu miere și cafeaua, iar apoi a plecat către Gimnaziul Remigius, unde obișnuia să se mențină în formă. Doctorul Quinteros era un bărbat atipic, varianta masculină a doamnelor de neînduplecat, pentru care singurele plăceri erau familia, profesia și gimnastica. Căsătoria îl surprinsese nu doar pe unchiul Elianitei, ci și pe fratele ei, care nu părea a fi bucuros de evenimentul ce urma să îi schimbe viața surorii sale. Nimeni nu s-ar fi gândit că frumoasa și mult curtata Elianita va hotărî în pripă să se mărite, chiar cu Pelirrojo Antunez, care, deși nu era de neglijat, parcă nu se potrivea cu aceasta. Richard era ca bărbat ceea ce Elianita era ca femeie. Nepoții preferați ai doctorului Quinteros aveau trăsături deosebite, îndelung admirate, care încântau până și cei mai pretențioși ochi.

Mireasa era splendidă. O gălăgie plăcută, în care se distingeau urări de bine și fericire copleșea fundalul muzical. Petrecerea cochetă și atent pregătită pentru Elianita nu era un prilej de bucurie și pentru Richard, care prefera să își amestece gândurile cu înghițituri mici de whiskey. Nunta îi repugna, căci nu își putea închipui că la brațul surorii sale va sta de acum un bărbat, altul decât el. Până la finalul petrecerii, doar lui Alberto Quinteros, fin observator al celor doi nepoți ai săi, îi era dat să descopere că dragostea lui Richard pentru Elianita nu era deloc convențională și că băiatul își iubea sora așa cum numai un bărbat îndrăgostit își poate iubi femeia. Sigur avea să o uite el cumva, poate va pleca la studii și se va disocia complet de aceasta, însă ce nu îi dădea pace acum unchiului era gândul că Elianita zămislise și că tot ceea ce era minunat până atunci nu va mai fi niciodată astfel, nici măcar ea.

Peru, Bolivia și un strop de Argentina. Llosa îi creionează literar cititorului imaginea unei Americi de Sud colorate, dar murdare, rudimentare, cu ale sale obiceiuri statornicite, cu mici afaceriști flămânzi, cu ritmuri de cha-cha-cha și ceai de luiză cu mentă. Naratorul pare că descoperă odată cu tine ceea ce îți transmite și nu se sfiește a spune lucruri, căci i se pare că toată lumea poate fi povestită și că n-ar mai fi Peru acela pe care îl știe el, dacă ar ascunde ceva din mizeria pitorească a cătunelor sale.

Mario avea doar 18 ani, era student la Drept, nu îi plăcea, dar se obișnuise cu ideea că își va câștiga peste ceva ani existența prin intermediul unei profesii liberale, în ciuda faptului că râvnea să devină scriitor și l-ar fi bucurat nespus să trăiască astfel. Între timp, era director al redacției de informații la postul de radio Panamericana. Titulatura pompoasă înghesuia de fapt simpla realizare a câtorva rezumate, sub forma buletinelor de știri, a evenimentelor zilnice, culese de prin publicații cotidiene, care se auzeau la toate radiourile locuitorilor din Lima. În timpul liber Marito scria povestiri, îi plăcea să răstălmăcească adevăruri și legende. Imaginația sa alerga și nu se închipuia altfel decât scriind, însă, de cele mai multe ori, ciornele-i sfârșeau aruncate la gunoi. Trăia cu gândul că greșelile nu erau întâmplătoare, că orice nepotrivire este un semn și că trebuie să reia fraza de la capăt. Era sensibil la critici și, în ciuda ambiției care îl stăpânea, rămânea demoralizat dacă nu îi erau apreciate povestirile. Consacra narațiunii orice bucățică de timp care îi permitea să lipsească de la întâlnirile familiale, de la cursuri, de la cinema. Scria la prânz, noaptea, în casa bunicilor, oricând știa că are răgaz, iar apoi arunca la coș.

Mătușa Julia, venită în vizită din Bolivia, nu îl impresionase la prima întâlnire. Era neglijent îmbrăcată, desculță și mahmură. Îl enervase cu delicatețea sa. Toți membrii familiei i se adresau precum unui puști, iar ea nu făcea notă distinctivă. Marito nu mai era tocmai un puști căruia să i se stâlcească numele cu drăgălășenie. L-a întrebat dacă e îndrăgostit, dacă are iubită, ce sporturi practică și, cumva, cu o șiretenie dezinvoltă, l-a sfătuit să își lase mustața să crească, căci i-ar spori farmecul.

Bolivianul Pedro Camacho era un omuleț, o ființă măruntă, subțire, cu un nas mare, ochi vioi și sclipitori, dichisit și rigid în hainele sale uzate și pătate. Venise la Radio Panamericana să ia o mașină de scris și îi era greu să se hotărască dacă să o înșface pe a lui Pascual sau pe a lui Mario. Se comporta de parcă era îndreptățit să-și însușească ce dorește, ba chiar ceruse ajutorul celor doi pentru a ridica Remingtonul, a cărui greutate îi apăsa trupul firav. Nu știm dacă avea 35, 50 sau o vârstă între, dar era energic, vocal și extrem de fidel tabieturilor sale. L-a salvat de la cearta cu cei doi, pentru mașina de scris, Genaro-fiul, unul dintre patronii radiourilor, care a apărut la Panamericana întâmplător, însă la timp pentru a descâlci ițele unui potențial conflict și pentru a-l prezența pe cel care urma să își dăruiască măiestria teatrelor radiofonice. Pedro Camacho, cu o plecăciune ușoară, o mânuță întinsă și cu vocea de tenor: un prieten, bolivian și artist.

Teatrele radiofonice de la Radio Central erau pentru locuitorii Limei o delectare zilnică, imperioasă și așteptată, prin care se debranşau de la viețile lor obișnuite înnodându-și imaginația cu poveștile ascultate. Iar Llosa le consacră câteva capitole bune în romanul său. De la doctorul Quinteros și nepoții incestuoși, până la tiranicul tată Federico Tellez Unzategui și familia care se răzbunase pe el, după lungi suferințe, toate erau realizate perfect de către Pedro Camacho și actorii săi. Povestioarele au final deschis, sunt spumoase, cu iz de telenovelă, dramatice, cu picanterii argentiniene, temperamentale și se citesc galopant. De altfel, Marito le critică și nu pricepe ușurința cu care oamenii se dedau acestei plăceri, care nu era câtuși de puțin culturală sau benefică în vreun fel. Pedro Camacho își dăruise existența teatrelor radiofonice, îi inspira pe actorii cu care lucra, îi făcuse să strălucească și toate mergeau nemaipomenit de când venise în Peru. Cei doi Genaro- tatăl și fiul- își frecau mâinile de bucuria succesului, căci radioul lor neînsemnat se asculta acum în casele tuturor, iar asta datorită prezenței lui Pedro Camacho.

Mătușa Julia nu mi-a plăcut, dar nu vă speriați, poate voi o să o pricepeți mai bine. Nu mi-a plăcut, căci nu făcea nimic remarcabil. Știu, pare bizar, dar singurul moment în care am admirat-o a fost acela în care și-a vândut câteva bunuri spre a se întoarce din Chile, la Marito, dupa scandalul cu familia acestuia. Mario îi purta o dragoste nesfârșită, el chiar o iubea, ea nu mi-a dat de gândit că l-ar fi iubit măcar la fel de mult. Totuși, în timp ce Mario se crămăluia pentru a salva povestea lor de iubire, pentru a se căsători, pentru a câștiga mai mulți bani, astfel încât să fie nedespărțiți, ea se gândea că ar fi indicat să renunțe. Mi s-a părut ștearsă, comună și cu toate acestea pretențioasă, speriată de potențiala însingurare, în urma unei căsătorii și a unui posibil divorț. Căsnicia lor a durat 8 ani, mai mulți decât oricine s-ar fi așteptat. El o descrie drept entuziastă și, cine știe, poate chiar a fost. Au trăit împreună în Spania, iar apoi în Franța, în mansarda pariziană la care visa, iar părinții lui au ajuns să o adore.

Ceea ce Llosa face în acest volum este să ofere cititorului un fragment din viața sa, din bucuriile trăite, care nu mai sunt doar amintiri, ci intră în veșnicie odată întipărite pe hârtie. Despre Julia Urquidi Illanes și povestea de dragoste cu nepotul și marele scriitor presa internațională a tot scris, însă confesiunea autorului este neprețuită. Și cum ar putea fi altfel? Căci iubirea, mai autentică este atunci când se povestește de însuși cel care o simte. Limbajul naratorului homodiegetic este spontan, natural, iar implicația afectivă nuanțează pasiunea dintre cei doi.

Mario și Pedro Camacho sunt prezentați în contrapunct, căci atunci când cel dintâi arunca la gunoi tot ceea ce scria, Pedro crea scenarii felurite, cu dăruire nesfârșită pentru arta sa, iar imaginația nu îi putea fi ostoită. Ambii se dedicau creației, însă Varguitas nu avea curaj, era precaut, iar orice urmă de eșec îl transforma intr-un Sisif al condeiului. Pedro îi încânta pe locuitorii Limei cu teatrele radiofonice atent elaborate, cu scenariile dramatice bucălate de suspans, iar cei doi Genaro îl adorau.

Vargas Llosa se joacă puțin cu cititorul și o să vă spun îndată de ce: pentru că îl transformă pe Marito în cel mai aprig critic al său, într-un scriitor lipsit de putere și forță epică, îl plimbă în paginile cărții prin zona mediocrității artistice, creându-i sentimentul de neputință, iar pe Camacho îl divinizează. Llosa nu se ia în serios în roman, e autoironic, râde de puștiul care a fost cândva, ca spre final să facă o schimbare surprinzătoare de roluri. Mi-a generat impresia că a relatat în detaliu experiența căsătoriei cu mătușa tocmai pentru că nici lui nu-i venea sa creadă ce adolescent neînfricat a fost, cum a înfruntat impedimentele și câtă putere i-a dat dragostea pentru aceasta.

Mario, Marito, Varguitas! Am intrat într-o librărie căutându-te și, după ce ai devenit al meu, ți-am studiat primele trăsături din mers și m-am rătăcit cu tine prin Bucureștiul imens, așa că nu-ți mai arunca povestioarele la gunoi, scrie-le, citește-le cu voce tare, iubește-le, așa cum ai iubit-o pe mătușa Julia, că doar n-am umblat prin soare, cu tine de mână, ca să renunți. Iar acum, că tot ne-am înțeles, ca doi rătăciți ai lumilor noastre, vreau să îți spun că te-aș citi mereu și te-aș lua de la capăt și nu aș vrea să te epuizez vreodată. Ca un copil, ca un bărbat, ca omul care riscă și nici prin cap nu-i trece că va pierde, așa te-am descoperit acum. Te-am găsit mai curajos decât mă așteptăm vreodată să te aflu, tu n-ai vrut să renunți și nu te-au interesat canoanele lumii cuminți. Ai trăit, ai iubit, ai scris, iar Julia ta ți-a stat alături. Haide, nu te opri!

Cateva pasaje de neinsemnatate

sarbatoarea-neinsemnatatii_1_fullsize
O zi agitata de joi si prima mea intalnire cu Milan Kundera. M-a tras de mana prin Alexandria si nu l-am putut refuza, cautam sa-i dau un rendez-vous, caci nu citisem nimic din ce a scris si era momentul ideal sa plec cu el la drum si cu a lui scurta Sarbatoare a neinsemnatatii. Nu stiam ce-mi va fi dat sa descopar, dar am avut incredere.

Despre Milan Kundera internetul nu abunda de informatii. Scriitorul este de parere ca artistul trebuie sa faca posteritatea sa creada ca el n-a trait, considerand ca imaginea sa reala ar ruina perceptia cititorului asupra operei literare. Romancier si eseist francez de origine ceha, Kundera s-a stabilit in Franta in anul 1975. Printre cele mai apreciate volume ale sale se numara Gluma, Nemurirea, Cartea rasului si a uitarii si Insuportabila usuratate a fiintei.

Profesor al catedrei de Literatura Universala la Academia de Film, scriitorul a fost exclus din functia pe care o detinea, din cauza satirei la adresa totalitarismului comunist. Un sustinator al Primaverii de la Praga si participant activ al miscarii, Kundera a fugit in 1975 in Franta, iar doi ani mai tarziu se stabilea definitiv in tara gazda. A devenit unul dintre cei mai cunoscuti autori ai lumii, fiind tradus si promovat in mediile culturale.

Despre Sarbatoarea neinsemnatatii urma sa aflu dupa cele 126 de pagini ca este o ironie a cotidianului, o scurta si amuzanta aducere-aminte a unei bucati de istorie totalitara, o invitatie la descifrarea inexplicabilului, un amalgam de amintiri fabricate.

Naratorul omniscient si subiectiv m-a introdus in miezul banalitatii si al barfei ridicate la rang de analiza comportamentala, dar de la Charles am aflat de povestea celor douazeci si patru de potarnichi si de bietul Kalinin, chinuit de Stalin. Despre Alain am descoperit ca era mesmerizat de tinerele cu buricul gol din Paris si se gandea adesea la mama sa, pe care o cunostea vag. Ramon voia sa vada operele lui Chagall din muzeul Gradinii Luxembourg. D’ardelo privea cu incordare o posibila condamnare la cancer, iar Caliban, un actor fara de sansa, isi cauta rolul.

Structurat in sapte parti, romanul de factura postmoderna decupeaza pasaje din vietile unor oameni obisnuiti si le ofera cititorului intr-o cheie simbolica. Banalitatea vietii, doza de umor si tusele inedite dau substanta actiunilor si le condimenteaza. Caliban socotea ca isprava unui actor era cu atat mai grozava cu cat personajul pe care il juca era mai indepartat de viata lui reala. El alege sa joace rolul unui pakistanez, la un cocktail unde era angajat sa serveasca. Incercand sa improvizeze, nascoceste o limba inexistenta, antrenand in micul sau spectacol si pe altii, pana cand observa inutilitatea si mecanismul defect al jocului sau. Un alt personaj care m-a surprins a fost Alain, care se supune unei analize riguroase. Critic cu el insusi, afectat de motivul absentei mamei, acesta resimte inutilitatea vietii sale. Alain era un pardonard si credea ca normal este sa fii bun, bland si delicat, dar se considera un intrus pe aceasta lume, caci mama nu-si dorise cu niciun chip sa il nasca: cel care este in acelasi timp un intrus si un blajin e condamnat, dupa o logica implacabila, sa spuna pardon toata viata.

Dialog pe motocicleta

Toata lumea isi bate gura cu drepturile omului. Ce gluma! Existenta nu ti-e bazata pe nici un drept. Nici macar sa-ti sfarsesti viata din proprie vointa nu-ti permit acesti cavaleri ai drepturilor omului
Alain recunoscu vocea mamei. Era pe motocicleta si se indrepta spre Gradina Luxembourg, unde avea sa se vada cu Ramon si Caliban. Avu impresia ca simte in spate prezenta unui trup. Sirul neintrerupt de cuvinte ce i se prelingeau in pavilioanele urechilor si vocea categorica a mamei il distrageau de la trafic. Ii spunea destul de clar ca a fi pe aceasta lume nu e o chestiune de alegere.

Drepturile omului numai drepturi nu sunt. Nici sexul nu este ales, nici culoarea ochilor, nici tara, nici mama; realmente, drepturile omului nu privesc decat nimicurile pentru care nu are sens sa te agiti.

Dar Alain are fibra aceasta ingaduitoare pentru ca ea a fost slaba. Da, mama a fost slaba si nu i-a putut impiedica existenta. Nu o invinovateste, ba chiar isi asuma o viata care, intamplator, nu este chiar asa de rea. Dupa ea, bunatatea este sursa lui primara de idiotenie, aceasta bunatate ridicola care il guverneaza o deranjeaza profund.

Alain conchide cu un pardon. Ajuns la Gradina Luxembourg ii cere sa nu protesteze si ii adreseaza acest ultim pardon, la care, cu voia si mai mult fara de voia sa, a contribuit in momentul creatiei lui. Se simtea fericit ca amandoi isi spuneau in variatie distincta pardon.

Desi am citit romanul intr-o singura zi, Milan Kundera nu este un scriitor modest in exprimare. Volumul a avut nevoie de o recitire. Pe langa cea clasica, in care mintea se coaguleaza pe fluxul actiunii, este nevoie de interpretarea simbolica, de dupa ecranarea firescului. Bine, sa spunem ca un volum de 126 de pagini iti permite multiple abordari, insa ce presupune acest roman nu este doar o perspectiva laxa si comica a vietii, unde mai converg cateva note de tragism sau chiar naturalism. Romanul lui Kundera traseaza niste paralele din zona istorica spre cea a absurdului, prin intermediul personajelor care infatiseaza omul modern si dilemele sale zilnice. Discutam despre o bransare la trecut, de pe o alta treapta a istoriei, una in care ironia nu mai este un lux, umorul este un automatism, iar libertatea de a emite o opinie sau o judecata este o normalitate.

Gasit cu usurinta pe rafturile librariilor si pe site-urile de profil la sectiunea: noi aparitii editoriale, romanul Sarbatoarea neinsemnatatii are un pret avantajos pentru o incursiune proaspata pe piata de carte.

Un roman ecou, care m-a surprins placut prin lipsa tonului grav si afectat vizavi de comunismul stalinist, dar si prin umorul de calitate. Din perspectiva unui cititor care nu este incantat sa observe abordari inclinate spre derizoriu a unei file de istorie, autorul puncteaza caracteristicile esentiale ale lui Stalin prin intermediul unui umor fin.

Despre Milan Kundera sper doar sa fie un scriitor duplicitar, caci imi propun sa nu il las in pace si chiar mi-as dori sa il gasesc reinventat in fiecare dintre volumele sale.

Lectura placuta!

Despre romanul care nu poate fi uitat

llosa

S-a asezat in mintea mea si nu vrea sa plece. Este atat de egoist, incat nu vrea sa ma imparta cu vreun Dostoievski sau Kundera. N-ar vrea sa il abandonez si, drept sa spun, nici nu as avea cum. Il descopar si redescopar cu fiecare roman citit. Face arta, este arta si dupa fiecare volum senzatia de satietate este tot mai indepartata. Sa fie Llosa scriitorul de care nu pot scapa?

In Ratacirile fetei nesabuite, Mario Vargas Llosa creioneaza tiparul omului gol in fata vicisitudinilor vietii, a dorintelor, a nevoilor, dar si in fata propriei vulnerabilitati. Omul este pus in situatia de a alerga contra cronometru spre fericire, platind nesimtitul pret al dezamagirii. Romanul marcheaza confluenta unor tipologii distincte puse in ipostaze inedite; personaje care sunt antrenate in indeplinirea unui obiectiv, insa nu se pot desprinde de ceea ce le genereaza raul, caci din rau li se trage si binele.

Paris, Londra, Tokyo, Lima si Madrid. Fiecare dintre acestea deschide o usa catre o alta experienta. O dragoste de 40 de ani sub cele mai neobisnuite auspicii, Ricardo si fata nesabuita intr-o cursa cu viata.

S-a indragostit de Lily. Fetita frumoasa si isteata venita din Chile l-a cucerit intru-totul. Ambitioasa, exuberanta si obraznica, micuta chiliana si-a adjudecat locul in inima baiatului. Dupa primul capitol, aceasta se dovedeste a fi o impostoare, caci nu era bogata si nici chiliana, asa cum a pretins initial pentru a intra in grupul adolescentilor din cartierul peruan Miraflores. Desi dispare din vietile lor, ea continua a fi o enigma, insa pentru Ricardo ramanea unica si de neinlocuit.

Peste cincisprezece ani, Parisul ii aduce din nou fata in fata. El traieste in marele oras, asa cum si-a dorit dintotdeauna, fiind interpret angajat la UNESCO, ea pregatita sa se inroleze intr-o grupare militara si sa plece in Cuba. Petrece o singura zi cu Arlette si urmatoarele in asteptarea acesteia.

La cativa ani distanta, cei doi se revad. De data aceasta, Lily sau Arlette era madame Robert Arnoux, sotia unui diplomat francez. Intalnirile pe ascuns ale celor doi au continuat pana cand a disparut subit, golind conturile sotului si lasandu-l pe Ricardo in urma. Este regasita de baiatul bun in Anglia, sotie de nobil, sub numele de Mr. Richardson. Reia idila, isi insala cu grija noul partener, insa cand doreste sa se disocieze de acesta, avocatii lui descopera bigamia si este nevoita sa isi continue periplul prin lume. Dupa ani lungi de cautari, Ricardo o gaseste in Japonia. Amanta a unui membru al gruparii mafiote yakuza, sodomizata si abuzata, femeia se desprinde cu greu de chinurile pe care le-a consimtit si fuge la Paris.

Cred ca fata nesabuita a fost o luptatoare autodidacta. Si-a dorit sa fie bogata, puternica, sa scape de comun, sa nu fie ingenuncheata de iubire, dar sa se stie iubita. A reusit toate acestea, suportand durere, infruntand pericole. Neconventionalul povestii sale sta in capacitatea de a fugi mereu atunci cand devenea vulnerabila sau cand nu isi mai gasea locul. Voia sa simta ca traieste, nu doar ca exista. Mereu aflata in voiaj cu destinul, fata rea nu era intr-atat de rea. Probabil a iubit, desi nu a recunoscut-o niciodata. A daruit si a creat placere prin dragoste, insa rolul ei, desi l-a exersat, ajungand, intr-un final, sotia baiatului bun, nu era cel de nevasta. Nu ar fi acceptat nicicand sa isi limiteze viata, traia in expectativa, dornica de a descoperi ceva nou, de a imbraca o alta identitate, de a fi supusa si de a supune.

11095415_1027648590597723_1777064580_n

Romanul lui Llosa este o confesiune: despre un secol XX cu prefaceri in politica globala, despre emigranti si imigranti, despre aventura, iubire si calatorii neintrerupte. Naratorul intradiegetic poarta cititorul prin corpul romanului cu toata sinceritatea, dovedindu-se a fi creditabil, marturisind ca fata rea i-a pricinuit mai multa durere decat fericire.

       Baiete bun, ai iubit si ai asteptat, ai vindecat, ai sarutat dureri, te-ai stins putin cate putin la fiecare fuga. Ai vrut sa renunti, dar, de fapt, nu ai vrut niciodata asta. Tu, care ai cautat-o prin lume si ti-ai pierdut ochii printre atatia ochi, incercand sa ii gasesti pe ai ei, tu ai fost inceputul si sfarsitul fetei nesabuite. Iar ea, alearga si acum prin mintea ta, se joaca si nu vrea sa asculte de vorba buna. Te pedepseste pe nedrept, te vrea si nu te mai vrea, eu zic ca te-a iubit, cu ochi vicleni, cu tot ce a avut si n-a avut.

Unde pleci iar si cat mai ai de gand sa fugi? Llosa dezvaluie totul in Ratacirile fetei nesabuite. Un roman pe care nu-l voi uita niciodata.

Romanul unei călătorii fără sfârşit

Cu siguranță mintea omului nu poate trăi numai în epoca trupului, dar de ce mor iubirile de sațietate înainte să fi cunoscut foamea sau de ce este imposibilă desprinderea de durere? Sunt întrebări la care Pascal Bruckner răspunde franc în Luni de fiere. Menajamentele nu există. Toate cărțile se pun pe masă. Cititorul stă față către față cu o frescă a cuplului modern, unde plăcerea, marasmul, durerea, incertitudinea și iubirea converg.
Ce face Pascal Bruckner în Luni de fiere se detașează de erotismul de duzină, dar și de cel ridicat la rang de artă. De fapt, ce propune acest volum nu este o încântare a simțurilor și nici un periplu puternic nuanțat de senzualitate prin intimitatea cuplului.
Utilizând inserția, narațiunea inițială lasă loc unei alte diegeze. În acest fel, Bruckner își dovedește întru-totul abilitatea de a creiona evenimentele cu un naturalism frizant. E un autor care m-a convins să continui să îl citesc, datorita incercarii de a coaliza cititorul cu fiecare dintre personajele sale. Recunosc că aproape a reușit.
Rebecca și Franz, Didier și Beatrice, două cupluri aflate pe un vas de croazieră ce pleacă spre Orient. Un voiaj de cinci zile, o sumă de întâmplări care nu se vor șterge niciodată.
Criza cuplului modern este surprinsă prin intermediul mărturisirilor lui Franz, care vede în Didier interlocutorul ideal, îmbrăcat într-o slăbiciune ușor sesizabilă, căruia decide nu să i se confeseze, ci să-l abrutizeze cu istoricul sexual și emoțional al relației sale cu Rebecca. Inițial o iubire absolută, devotată, marcată de dăruire, descoperire și redescoperire sexuală, mai apoi perversiune în toate dimensiunile, de la anularea individuală prin umilire, până la practici care ar mișca și cel mai puternic stomac, relația dintre Rebecca și Franz este prezentată cititorului drept lipsită de orice umbră de firesc. Fericirea, dragostea insurmontabilă, precum si alte deziderate considerate a fi obișnuite unui cuplu nu reprezentau pentru cei doi decât apropierea de colaps, care nu putea fi evitata, dezagregarea producându-se în cele mai violente forme, monogamia fiind scoasă din calcul, iar distrugerea reciprocă devenind rutină.
Paradoxul romanului sta în modalitatea în care cele relatate de Franz își pun amprenta asupra lui Didier. Rebecca nu devine exponent al vreunui soi de ură sau reprobabilitate, ci mai degrabă obiect al fascinației lui Didier, care începe să o perceapă pe Beatrice, soția sa, drept plată, insignifiantă și incomparabilă celeilalte.
Din punctul meu de vedere, elementele definitorii ale acestei relații puse sub lupă nu sunt în niciun caz dominarea sexuală, dorința de desprindere de monogamie și practicile neconvenționale, care ar oripila orice cititor pudibond. Nu sexualitatea în toate formele ei relevă caracterul acestui roman, ci faptul că iubirea dintre cei doi atinge cote greu de înțeles.

Recunosc că nu am putut să îl înțeleg în totalitate pe Franz, în ciuda faptului că aparent mă convinsesem că l-am descoperit. Merita să citiți această carte și să răspundeți întrebărilor pe care vi le ridică. Să vă lăsați intrigați, însă nu și copleșiți. Cred ca o voi reciti si eu atunci cand imi va fi dat sa o uit in totalitate. Poate reușita de a-l descifra pe Franz îmi va fi cândva garantată…
luni-de-fiere2

Totuşi, ne spunem ceva?

Aș putea spune despre Chris Simion că l-a ținut treaz pe Dumnezeu 8 ani, suficient încât să-și scrie gândurile. Nu L-a lăsat să își odihnească ochii, L-a luat de mână în toate călătoriile și a fost atât de liberă, pentru că El îi era alături, de aceea a scris frumos, a rupt cuvinte din ea și totul a căpătat însemnătate. Și-apoi, cartea ei mi-a apucat sufletul și l-a întors pe toate părțile, nu i-a pansat vulnerabilitățile, nu i-a faultat convingerile, dar l-a lăsat senin, după ce îl găsise plin de contradicții.

Dacă aș fi misandră, aș spune că numai unei femei îi este dat să simtă astfel: să își frângă mintea și sufletul ca să înțeleagă, să iubească, să ierte, dar cine știe. Oricum, măsura acestui volum se dă cu raționament, dar înzecit cu suflet și o să vă explic de ce.

Nu pot să mă grăbesc să vă abuzez retina cu citate, nu înainte de a trasa, în linii mari, conținutul acestei cărți.

Ce ne spunem când nu ne vorbim își dă rendez-vous cu gândurile, cu inima, cu intimitatea minții tale. Te provoacă, te inspiră, te zguduie, iar tu, pe propria piele, pleci în voiaj cu romanul și, ca un cititor onest, îți asumi faptul că nu te afli în fața unei capodopere a literaturii, ci în fața unui volum scris pentru latura aceea din tine care se pierde și vrea să se găsească în iubire; în afara ei; în lupta cu Dumnezeu, cu boala, cu trădarea; în cuvinte simple sau în conturul dantelat al citatelor din ciornele sufletului; în vorbe tăioase și în metafore pictate în culorile calde ale limbii române.

Ce ne spunem când nu ne vorbim se transformă în ce ți-aș spune de ți-aș putea vorbi. Neputința, în cartea lui Chris Simion, se iartă. Câteodată se cere parcă prea lacom, se înșală, se învață, se trăiește intens. Floarea_soarelui s-a înghesuit în spatele cuvintelor și a umplut ridurile inimii sale cu iubire. Doar că iubirea, uneori se pierde în lupta cu neputința. Nu a vrut să rănească, însă nu prea i-a reușit și tot ce i-a rămas este scrisul. Scrie, își răspunde, se dedublează. Doi ani de absență schimbă cursul poveștii ei de dragoste, iar diagnosticul fals, neoplasmul care a expropriat-o de lume, o aruncă în povestea din care se furișase, însă în care nu se mai regăsește. Până și moartea cu care se resemnase și ale cărei intenții le-a înțeles a ajuns să o trădeze.

Zmeul_albastru pare a fi un raisonneur care calcă pe bec, se disculpă, iubește, o spune, însă nu întotdeauna răspicat, cum se cere, deși, poate, aşa e ideal, slăbiciunea completa a bărbatului ar cădea greu și, probabil, ar fi resimțită în același mod de ea. Nu i-aș acorda circumstanțe atenuante zmeului, însă aș fi prea aspră de i-aș arunca pe umeri povara indiferenței; este, în fond, cel nelămurit în tot acest periplu sentimental.

Epilogul coagulează franc tot ceea ce nu s-a putut transmite în compoziția întregului volum. Epilogul desface abrupt toată arborescența de trăiri a întregului corp narativ. Mă declar surprinsă. Am simțit, oarecum, că am citit plăsmuirea unui mincinos abil în 240 de pagini, care se dezvăluie în ultimele 10. De fapt, chiar asa a fost! Dar mi-a plăcut.

I-am dat cinci steluțe mititele pe goodreads pentru calitatea mesajului transmis și pentru forma pe care o îmbracă acest roman: fiind compus din mail-uri și drafturi. Nu i-am găsit cusururi pentru că nu am avut așteptări ridicole. Știam că Ce ne spunem când nu ne vorbim este hrană pentru suflet și pentru ochi. Ştiam că este o carte la indemâna tuturor, dar, in acelasi timp, la îndemâna celor care îşi dau voie să înţeleagă.
10956054_983926064969976_243094559_n

10921676_983926871636562_720959726_n

10953867_983927074969875_1299371736_n